Prima ediție tocmai se încheiase și nu apucasem bine să respir când deja eram în modul „ok, acum pe celălalt". Săptămâna dintre ele a venit cu anxietate despre logistică: cu cine mergem, cu ce mașini, cum ne împărțim. Genul de lucruri care par mici, dar care, când ești singurul organizator, cresc proporțional cu oboseala. Până în ajunul plecării, se rezolvase tot, iar anxietatea a plecat exact cum venise: brusc.
Prima seară
Am ajuns, fetele și-au ales camerele și le-am lăsat să se destindă în timp ce eu pregăteam cina. Meniul era vegan, informație pe care o primise fiecare înainte, dar care la prima vedere a unui bol cu paste pare, să zicem, de procesat. Am gătit liniștită.
Până la final, le-am câștigat cu rețeta mea de paste. Le-au plăcut atât de mult că m-au rugat să le-o dau. Misiune îndeplinită.
După cină am scos Hues and Cues și am râs. Mult. Și apoi mai mult. Grupul era format în mare parte din fete care se cunoșteau deja, colege de suferință de la sala unde predau, oameni care se văd de două-trei ori pe săptămână la clasele mele. O fată venea de la altă sală, dar și acolo predau eu, deci ce aveau în comun erau orele mele. Nu știu dacă asta a contat sau dacă pur și simplu chimia a funcționat, dar de la prima seară grupul s-a simțit ca un grup de prietene vechi.
Sâmbătă
Dimineața: Hatha-Vinyasa. Am lucrat, am transpirat, am ajuns la Shavasana. Și atunci a început să plouă. Nu o ploaie deranjantă, ci o picurare lentă și liniștită, exact cât să facă totul mai cinematic. A fost superb.
Activitatea de SUP pe lac (stand up paddle) a fost inclusă în retreat, colaborând cu Maria de la Supbiz. Eu mai fusesem cu SUP-ul pe Bega și știam că o să fie frumos, de aceea am ales-o. Văzusem lacul Gozna de pe mal, de pe ponton, îmi imaginam cum o să fie. Și totuși, când am ajuns efectiv pe apă, m-a surprins cu totul frumusețea priveliștii. Un caz rar în care ceva arată mai bine de aproape decât de departe. Sau, mă rog, ceva de genul.
Fetele aveau emoții. Le-am spus ce am descoperit din toate sesiunile mele de SUP: nu cazi în apă dacă nu încerci să te ridici. Cât timp stai jos, în poziție de meditație sau în genunchi pe placă, totul e bine. Și, între noi fie vorba, dacă tot e să cazi undeva, mai bine în Gozna decât în Bega.
După ce am ars calorii pe lac, am mers la Gasthof Tirol. Meniul se schimbă săptămânal, deci de fiecare dată e altceva pe masă. De fiecare dată a fost excelent.
Cercul care a devenit horă
A doua dimineață am făcut Acro Yoga. La un moment dat am format un cerc, ne țineam de mâini. Am spus să îl facem mai mare.
Fetele au început să se învârtă.
Nu îmi dau seama exact cum s-a întâmplat, dar la un moment dat nu mai eram la Acro Yoga, eram la horă. Am dansat. Am râs. Și apoi am revenit liniștite la exerciții, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Momentul ăsta nu era în program, nici nu avea cum să fie. Dar a devenit primul lucru la care mă gândesc când mă gândesc la acest retreat.
Am organizat totul singură și nu m-am relaxat la fel de mult cât s-au relaxat fetele, asta e adevărat. Dar stând acolo și privind cum se bucură, cum râd, cum dansează horă fără să fi plănuit nimeni asta, am știut că sunt exact unde trebuie să fiu.
Ce urmează
Primul retreat, cu câteva săptămâni înainte, fusese la fel de energizant și la fel de al lui. Altă dinamică, alte momente neplănuite, același sentiment la final. Un retreat nu se repetă identic, oricât ai vrea să îl reproduci. Se mulează pe oamenii care vin, pe ce aduc ei cu sine, pe cercul pe care îl formează, pe hora pe care n-o plănuiește nimeni.
O parte din ce se schimbă vine din feedback-ul celor care au fost acolo. Ascult ce a funcționat, ce a lipsit, ce ar fi adăugat — și la ediția următoare apare. Așa m-am gândit ca data viitoare să adaug o sesiune de Yin yoga seara, înainte de culcare. Aveam planificate doar sesiunile de dimineață, dar o sesiune lentă, restaurativă, la final de zi, s-ar potrivi perfect cu ritmul experienței.